Izvoare

Standard

Într-un sat de munte, undeva, la capătul lumii, dar nu în vremuri foarte îndepărtate, trăia un gospodar. Moştenise de la părinţii lui casa bătrâneasca construită într-o zonă plină cu izvoare, în Ţara Izvoarelor, aş putea spune.

Pe pământul lui curgea unul din cele mai bune izvoare, cu apă rece şi limpede. Gospodarul nostru era vestit în toată zona pentru hărnicia, bunătatea şi înţelepciunea lui, astfel că, oameni din toate colţurile ţării poposeau adesea la poarta lui pentru a-şi potoli setea , pentru a schimba o vorbă, sau pentru a-i cere un sfat. Şi pentru că, pe zi ce trecea, tot mai multă lume se aduna la poartă lui, omul a ridicat un umbrar şi a cumpărat multe ulcele din lut, să-i omenească aşa cum se cuvine. Nu puţine au fost dăţile în care vizitatorii s-au simţit atât de bine încât au rămas până târziu în noapte, sporovăind vrute şi nevrute.

Omul nostru avea un fecior, nastrusnic foc, Miki sa-i zicem.

Mikiduţa nu era tocmai mulţumit de zarva pe care o făceau oamenii şi adesea pleca la culcare bombănind. Timpul a trecut, Miki a crescut, şi-a luat o nevastă frumoasă şi au rămas să locuiască în casa părintească.

Bătrânul a lăsat pe mâna lor gospodăria şi, pentru că nu mai era în putere, îşi petrecea aproape tot timpul sub umbrarul de lângă izvor, povestind cu trecătorii şi oferind fiecăruia cate o stacană din mult lăudata apă a izvorului.

Timpul trecea şi Miki era tot mai deranjat de zarva de la poartă casei. S-a sfătuit cu nevasta şi au ajuns la concluzia că atâta timp cât izvorul renumit va curge, oamenii se vor aduna mereu la poartă. Dar un izvor nu îl poţi opri, el ţâşneşte din pământ şi dacă astupi o ieşire, va tîşni alături. Au plănuit ca, într-o noapte, după ce bătrânul va adormi, să arunce în apa izvorului o cârpă înmuiată în păcură, că să strice gustul apei.

Zis şi făcut!

Oamenii au mai venit o vreme, chiar dacă apa îşi pierduse gustul, pentru a asculta poveştile bătrânului. Dar bătrânul era atât de trist din cauza celor întîmplate, încât nu mai avea nici o tragere de inimă. Încet, încet, oamenii au renunţat să mai poposească şi în locul unde, cu ceva vreme în urmă, era veselie, s-a lăsat o linişte apăsătoare şi pustia a pus stăpânire.

Acum era mulţumit Miki. Trebăluia cât e ziua de lungă, fluierând cu voioşie , prin gospodărie.

Când a dat firul ierbii, în primăvară, nevasta sa a adus pe lume un băieţel cu nas cârn şi bucle aurii. Gospodăria sporise şi fiindcă părinţii erau ocupaţi cu munca, copilul a crescut mai mult pe lângă bunicul lui, ascultând poveştile bătrânului despre vremurile trecute.

“Vezi tu, dragul moşului, îi spuse bătrânul într-o seară, apa de izvor e un har şi nimeni nu ar trebui să-l păstreze numai pentru el Trebuie lăsat să curgă liber, pentru ca trecătorii să-şi poată potoli setea.”

Zice povestea că, făcându-se mare, puştiul ar fi curăţat izvorul şi, încet,încet, călătorii au poposit iar sub umbrar pentru o ulcică cu apa rece.

Şi-am încălecat pe-o sh(e)a, şi v-am spus povestea. Ashea!

2 responses

  1. da, dar se intimpla ca izvorul sa oboseasca si atunci trebuie sa traga pe dreapta🙂
    (chiar daca asta inseamna o cirpa inmuiata in pacura si aruncata in mijlocul lui)

    eu zic ca cele mai limpezi si mai cristaline izvoare sint cele lasate sa curga in voie, chiar daca uneori o (cam) iau razna cu libertatea asta a lor🙂

    PS tare imi plac povestile tale tilcuite, ar trebui sa scrii mai des. ti-am mai spus?