Malamut de Alaska

Standard

Sub nucul din vârful dealului îşi purta bătrânul paşii, de fiecare dată, spre amug. Cârdul de copii se ţinea scai după el. Mergea încet, sprijinit în toiag. Odată ajuns, odihnea la umbra deasă a nucului, la fel de bătrân că şi el; pierduse şirul anilor, cine să le mai ţină socoteala.
Adia un vânt uşor în seara aceea, numai bun să răcorească şi să-i împrăştie gândurile.

– Spune-ne o poveste, bunicule, se auzi o voce răsfăţată de copilă.

Nu prea avea poftă de poveşti în seara aceea, bătrânul. Privea undeva, în depărtare, numai el ştia unde.
Ca la un semn, toţi copilaşii se adunară în jurul bătrânului, aşteptând povestea.
– Haide, bătrâne, spune-le o poveste, să se mai domolească zarva, foşniră frunzele nucului sub adierea vântului.

Se spune că, într-o vreme demult uitată, în bătrâna Groenlanda, în lumea gheţurilor, era un sătuc de inuiţi.
– Ce sînt ăia inuiti, întrebă fetiţa curioasă.
– Inuitii sunt locuitorii zonelor polare, copila mea. Indienii din estul Canadei i-au numit eschimoşi, ceea ce, în graiul lor, înseamnă “Mancatori de carne crudă” şi aşa le-a rămas numele. Dar ei îşi spuneau inuiti, ceea ce pe limba lor înseamnă “Oamenii cei adevarati” şi dacă ne gândim la condiţiile grele în care îşi duceau traiul şi la cărora nu oricine le-ar fi făcut faţă, denumirea asta li se potriveşte mult mai bine.
Bătrînul continuă povestirea, cu voce blândă :
Conducătorul lor era un vânător vestit şi avea o soţie foarte frumoasă, atât de frumoasă cât poate fi o eschimoasă. Tare mult îşi doreau ei un copilaş. Într-o noapte polară, la lumina unui opaiţ, eschimoasa cea frumoasă a adus pe lume un băieţel.Fericiţi, au hotărât să-i pună numele Anook.
Pe cât de mare le-a fost bucuria, pe atât de scurtă le-a fost. Pentru că, pe zi ce trecea, Anook era tot mai trist şi mai bolnav. Îngrijorat, eschimosul l-a chemat pe vraciul tribului şi acesta a pregătit un leac din fildeş de morsă şi unsoare de balenă. L-a ţinut sub gheaţă trei ceasuri şi încă trei deasupra flăcării, murmurând incantaţii. Apoi l-a dat părinţilor şi le-a spus:
– De trei ori la fiecare trei ceasuri să bea câte trei înghiţituri şi copilul o să se facă bine, cu siguranţă.
Aşa au făcut părinţii, dar nu s-a simţit nici o ameliorare în starea copilului. Atunci, tatăl, a pornit spre cea mai apropiată aşezare unde, auzise el, trăia un vraci mult mai bătrân şi mult mai înţelept decât cel din satul sau.
Îi duse în dar blănuri rare, de vulpe polară şi un cuţit cu mânerul din fildeş, măiestrit cu mare artă.
Vraciul îl pofti în igluul său și acolo, la foc domol, făcu o fiertură în care puse prafuri aduse de dincolo de cercul polar, îndelung păstrate în pungi din piele de caribu. Dansă în jurul focului și rosti desupra vasului magii numai de el cunoscute. Apoi dădu leacul căpeteniei și îi spuse să se întoarcă în mare grabă acasă și să dea băiatului să bea de șapte ori la fiecare șapte ore câte șapte înghițituri din licoare, după care băiatul va fi din nou sănătos, vesel și voios.
Plin de speranţă porni eschimosul prin viscol şi se grăbi să ajungă acasă. Făcu întocmai cum îl sfătuise vraciul dar nici pomeneală ca Anook să se simtă mai bine. Dimpotrivă, pe zi ce trecea slăbea vazand cu ochii şi era tot mai trist.
Tot ţinutul auzise povestea băiatului şi vorba, purtată din gură în gură, ajunse la urechea marelui şaman , care trăia în inima Groenlandei. Acesta, auzind povestea lui Anook, înhamă la sanie 6 câini, cei mai mari şi mai puternici din câţi avea şi porni spre igluul băieţelului, cu gând să vadă cu ochii lui ce se întîmplă.
Căpetenia îl primi cu mare onor, dar şamanul îndepărta cu mâna toate bunătăţile şi se duse direct în igluul unde zăcea micul Anook. Privi copilul, îşi lipi mâna de fruntea lui preţ de câteva clipe. Apoi scoase o oglindă magică şi o apropie de gura copilaşului. Acesta abia se învrednici să-şi deschidă pleoapele şi să arunce o privire piezişă bătrânului vrăjitor, oglinda abia dacă se aburi. După ce ascultă din gura căpeteniei istorisirea, de-a fir a păr, vrăjitorul rămase pe gânduri şi nimeni nu îndrăzni să-l tulbure.
– Inuitule, spuse el după o vreme, cu voce abia auzită. Anook suferă de o boală foarte rară, bunicul bunicului meu, Marele Magician, a mai vindecat aşa ceva. Pentru boala asta există un singur leac.
– Orice, orice, zise eschimosul fericit, chiar dacă pentru asta trebuie să merg până la capătul pământului.
– Oh! spuse vrăjitorul întristat. Nu tu trebuie să mergi la capătul pământului. Ci Anook, el trebuie să plece. Copilul ăsta nu poate supravieţui aici, în frigul nopţilor polare. Trebuie să ajungă în ţările calde. Iar voi nu aveţi voie să îl însoţiţi.
Mama copilului începu să plângă, dar căpetenia, mare vânător şi om de vază, o îmbărbătă şi îi spuse că dacă asta este singură cale de a salva viaţa băiatului, aşa trebuie să facă.
Ieşi din iglu şi pregăti o sanie, cea mai bună şi mai rapidă din câte avea, aşternu în ea cele mai preţioase blănuri şi un săculeţ cu carne de ren uscată. Apoi se întoarse în iglu, unde mama îl pregătise de drum pe Anook şi, cu greu, i-l luă din braţe. Îl aşeză în sanie şi se intoase la şaman pentru a primi ultimele sfaturi.
Tot tribul se adunase în jurul saniei, cu făclii aprinse. Musherul de la sania vrăjitorului, un malamut puternic şi fioros, se apropie curios şi amuşina copilul. Anook deschise ochii şi, pentru prima dată după multă vreme, prinse a zâmbi. Akbar, malamutul, îşi apropie mai mult botul de nasul copilului şi Anook, gâdilat, râse încetişor.
Vrăjitorul şi căpetenia priveau uimiţi, trecuseră ani de când Anook zăcea în amorţeală.
– Uite, zise vrăjitorul, pentru că îl plac pe copil o să i-l dăruiesc pe Akbar, cel mai puternic şi mai înţelept malamut din câţi am avut vreodată. El o să îl ducă în siguranţă în Ţara cea Caldă.
– Ce înseamnă musher? Dar Akbar? întrebă fetiţa
– Musher este conducătorul unui atelaj canin, draga mea. Cât despre Akbar, numele semnifică “Cel mare “

Bătrânul, ostenit, se opri o clipă din povestit ca să îşi tragă sufletul. Privi copiii îngrămădiţi în jurul lui, aproape toţi aţipiseră. Doar o sturlubatica cu părul ca abanosul şi ochi de cărbune nu îl scăpa din priviri.
– Siii? mai departe ce s-a întîmplat?
– Hai să lăsăm şi pentru mâine o bucată din poveste, o rugă bătrânul Am ostenit!
– Spune mai departe, bunicule!!

Bătrânul se lăsă repede înduplecat.
– Aşaa! Cum vă spuneam, dragii mei, toate pregătirile fiind făcute şi vremea intirziata, Akbar fu ihamat la sania lui Anook şi porniră la drum.
– Dar cum era sania, bunicule?
– Ah! Sania, draga mea fetiţă, era făcută din somoni uscaţi la soare, legaţi laolaltă şi acoperiţi cu piei groase de morsă, rezistente la apa.
– Din somoni?, râse fetiţa. Dar nu am mai auzit o aşa nebunie.
– Din somoni, draga mea, pentru ca în locurile acelea lemnul nu era de găsit şi inuitii îşi făceau adeseori săniile din somoni uscaţi la soare, în timpul scurtei veri polare.

O bună bucată de drum au fost însoţiţi de săniile inuitilor şi de chiotele Samanului, dar Akbar fiind mult mai sprinten şi, în plus, fiindcă abia simţea încărcătura saniei, s-a pierdut repede în zare. Preţ de câteva ore aurora boreală a luminat cerul şi sătenii i-au urmărit cu privirea cum dispar în marea de zăpada. Uneori, când simţea că a venit vremea, Akbar de oprea din alergătură şi se apropia îngrijorat de ghemotocul dintre blănuri. După cum era cazul, îi dădea ceva de mâncare sau îl încălzea cu trupul lui. Apoi porneau din nou la drum, Nu aş putea să vă spun câtă vreme a trecut până s-au zărit primele pâlcuri de iarbă şi noaptea nu a mai fost atât de lungă. Încet, încet, obrajii lui Anook s-au îmbujorat şi copilul a început să vorbească.
– Dar malamutii ştiu să vorbească, bunicule?
– Era un grai aparte, pe care numai ei doi îl înţelegeau, draga mea.

După o vreme intilneau zăpada din ce în ce mai rar şi sania nu îşi mai avu rostul. Akbar a renunţat la sanie şi a purtat copilul pe spatele lui puternic. Anook s-a agăţat cu mânuţele de gâtul malamutului, de teamă să nu cadă. Au mai mers aşa, zile în şir, nu aş şti să vă spun câte, până când au început să întîlnească primii oameni. Serile se opreau la adăpostul unui copac şi Anook adormea ostenit cu capul în blana malamutului. Cu cât înaintau în drum, cu atât Anook se simţea mai bine. Pe de altă parte, Akbar nu era tocmai mulţumit, căldura şi prezenţa oamenilor nu îi făceau bine deloc.Oamenii priveau uimiţi asocierea asta ciudată, între câinele fioros cu colţi ascuţiţi şi păr aspru şi băieţelul ciudat, cu ten măsliniu şi ochi mici. Au început să circule tot felul de zvonuri, unii spuneau că animalul ar fi răpit copilul de la părinţii lui, alţii că băieţelul ar fi fost victima unei magii negre iar alţii, chiar mai rău, că malamutul purta cu el copilul pentru zile negre, când urma să-l mănânce.
– O să vină vremea să ne despărţim, mârâi Akbar într-o seară şi micului Anook îi zbură inima din piept de spaimă.
– Dar sunt încă bolnav, nu o să mă descurc fără tine, încerca timid băieţelul.
– Fireşte că o să te descurci, eşti un băiat mare de acum şi eşti foarte puternic, Tatăl tău a fost un mare vânător şi tu l-ai moştenit.
Băieţelul, însă, nu voia să se despartă de câinele ăsta mare şi fioros, prinsese mare drag de el, între timp. A doua zi se prefăcu bolnav, doar, doar o să îl înduplece să mai meargă împreună o vreme. Însă Akbar nu se lăsă dus de nas, cunoastea el prea bine vicleşugurile puilor de om. Spre seară acelei zile au ajuns la o apă mare şi Akbar se scutură, aruncându-l pe micuţ din spinare.
– Până aici am putut să te însoţesc, Anook. De acum trebuie să fac cale întoarsă spre Ţara de Gheaţă, nu îmi face bine căldura asta mare.
Ochii Lui Anook se umbriră şi bărbia începu să îi tremure. Văzu ca prin ceaţă cum Akbar smulge cu colţii un fir de păr din blană şi i-l dăruieşte.
– Uite, dacă o să ai vreodată nevoie de mine, suflă peste firul ăsta de păr şi eu o să vin cât ai clipi. Oricând ai nevoie, copilule, dar cu discernământ!

Anook ştiu că malamutul trebuie să plece, asta era mersul firii. Trecu apa sub privirea protectoare a malamutului şi, ajuns la mal , zări o scoică purtată de valuri sclipind pe fundul apei. O luă şi aşeza cu grijă firul de păr în cochilie, ca nu cumva să-l piardă de-a lungul drumului.
Ajuns pe malul celalat, mai întoarse o dată privirea spre Akbar şi îi făcu semn cu mâna.
Îşi continuă apoi drumul, de unul singur, privind uimit lumea cea nouă care se întindea în faţa lui. După ce îl pierdu din priviri, Akbar porni pe drumul spre casă.
Adeseori Anook întorcea capul, simţind prezenţa prietenului său. Dar Akbar nu se zărea, oricât de tare şi-ar fi ascuţit privirea. După o vreme s-a gândit Anook că ar putea să se folosească de firul de păr primit în dar, fiindcă tare îşi dorea să-şi revadă prietenul, ceea ce lui i se părea un fapt cu mult discernământ.
Ajuns pe un deal, în apropierea unui sătuc, alese un loc umbros lângă un nuc şi scoase de la piept scoica în care ascunsese darul. Mare îi fu mirarea când găsi în scoică o mică perlă, cu firul de păr încastrat în ea. Suflă peste el, micul Anook, dar aerul cald nu ajunse la fir. Întristat adună câteva fire din plasa ţesută de un păianjen între ramurile nucului şi răsuci un şnur subţire, de care legă perla, apoi şi-l prinse la gât.

Se opri din poveste bătrânul şi privi chipurile adormite ale copiilor. Era o linişte apăsătoare, doar foşnetul frunzelor se mai auzea.
– Oare mai are perla, bunicule?
– Cu siguranţă, a păzit-o cu mare grijă.

Mâna bătrânului se îndreptă spre piept şi degetele mângâiară,reflex,talismanul ascuns sub ţesătura cămăşii.
– Dar nu putea să spargă piatra?
– Nu vrei să dormi, nastrusnico?, zâmbi bătrânul privind buclele negre ale copilei, răzleţite de vântul cald de vară. Sigur că ar fi putut, dar a amânat mereu clipa, de teamă că dorinţa nu i se va îndeplini.
– Eu aş fi spart-o, a spus hotărât copila.
– Tu, da! chicoti bătrânul
– Ba da, să ştii!Dacă aş avea piatra aş sufla peste fir, l-aş chema şi nu l-aş mai lasă să plece!
– Aşa să faci, frumoasa mea. Să lupţi mereu pentru ce îţi doreşti.
– Îmi doresc şi eu un malamut de Alaska, murmură copila înainte să adoarmă cuibărită în braţele bătrînului.

Bătrânul îndepărtă cu degetele tremurânde şuviţele negre ce acopereau gâtul copilei.Îşi ascuţi privirea şi zări pe pielea albă o urmă roşietică, subţire cât un fir de păianjen, semn al destinului ce va să vină.

9 responses

  1. copila. copila imi e familiara, apropiata. oare unde am mai intilnit-o? o stiu, o cunosc. e ca si cum as fi vazut-o intr-un album vechi, intr-un film alb-negru.

    multumesc de poveste frumoasa. acum stiu ca voi dormi linistita:)

    si totusi … copila?

  2. probabil ai intilnit-o, lali, dar nu aici in blog.
    dar, da, cel mai probabil intr-un album🙂

    somn usorica, iti doresc🙂

  3. Asel🙂 De la tine a plecat ideea cu numele, daca iti reamintesti ne-am intersectat in niste comentarii pe tema asta, la o insemnare cu pisici din blogul Ummei. Initial pusesem o nota la finalul povestii, cu trimitere la blogul tau, dar am renuntat, sa nu fiu acuzata de reclama gratuita :)) Btw, promisesesi niste fotografii cu malamutul tau🙂

  4. Uite, daca vrei, iti trimit tie niste fotografii cu Akbar (am nevoie de o adresa de mail – poti pune un comentariu la mine si adresa acolo daca nu vrei sa fie vazuta de altii) si le poti atasa povestii tale sau poti face ce doresti cu ele. Nu sunt in stare sa le pun la mine pe blog. In pofida aparentelor, povestea cu Akbar al meu este extrem de dureroasa… N-ai idee ce ai starnit in mine cand, din intamplare, am ajuns astazi aici…🙂
    Cine te poate acuza de reclama gratuita? E blog-ul tau, faci ce vrei pe el…:))

  5. Nu stiu ce sa spun, Asel,nu ma prea descurc cu cuvintele in cazuri de genul asta. As fi curioasa sa-i aflu povestea si, evident, m-as bucura sa-l vad in fotografii🙂