Curat murdar

Standard

Cât să fi mers pe drumul ăsta nici el nu mai ştia. Nu mai avea pingele demult, se tociseră de tot. Prin crăpătura căscata ca o gură de şarpe se zăreau de-acum degetele pline de praf şi sânge. Pe vremuri rănile erau ascunse de pielea încălţărilor. Nu mai simţea nici sete, nici foame, mergea mecanic, fără să gândească. Părea că nici putere nu mai are.

– Mai merg până la bolovanul alb, îşi zise, atâta pot să mai fac.
Ciudat cum bolovanul rămăsese atât de curat în colbul drumului. Odată ajuns acolo se aşeza şi privi înapoi la drumul parcurs. Văzu călăreţul în depărtare. Maiestuos, cu spatele drept, privirea îndreptată undeva în zare, călărind un bidiviu negru.
Ochii întunecaţi, două lame de cuţit ce aruncau scântei (ca în basmele pe care le auzise el, copilul, în drumul lui, de la bătrânii aşezaţi pe la porţi, mereu ştiutori de poveşti cu zmei şi dispuşi să le spună oricui avea chef să le asculte, dar în care el nu mai credea demult) nu priveau drumul, doar ţinta.
Privirea copilului coborâ în pământ, aparent umilă. Cine ştie!? Ascunsă sub zulufii blonzi se iţea încrâncenarea. Ar fi vrut să îi ia cineva grijile de pe umeri măcar câteva clipe, să poată parcurge şi el măcar o bucată de drum călăre, în spatele uriaşului, cu mâinile încolăcite după trupul puternic, să-şi sprijine pentru câteva clipe fruntea de spatele lui, să-şi tragă sufletul ori să-şi răcorească fierbinţeala frunţii care-l chinuia de atâta amar de vreme. Privea băltoaca din faţă lui cu apa stătută şi mocirloasa.Copilul ştia! Dar nu se ridică, se încapaţina să rămână acolo, ţintuit; ar fi avut putere, plecase de atâtea ori, se ferise, cunoştea jocul.Dar de data asta nu voia. Tropotul se apropie, din ce în ce mai puternic, mai asurzitor şi copitele armăsarului sparseră oglinda apei, noroiul împroşca totul în jur. Închise ochii copilul, atâta făcu, strânse tare pleoapele, cât să nu-l orbească noroiul. În rest, nici o reacţie. Primi în plin noroiul care îl murdări din cap până în picioare. Nici măcar nu se şterse, se bălăcea în mizeria aia cu un zâmbet amar în colţul buzelor. Ce dracu!?
Călăreţul se indeparta cu spatele drept, privind doar ţinta, niciodată drumul. Părea că nici măcar nu îl văzuse, sau poate că da, cine ştie…
Se gândi atunci copilul că, uite, piatra e atat de curată pentru că totdeauna cineva şade pe ea, o protejează cu trupul.
Urmărea cu colţul ochilor călăreţul, cum se pierdea în zare.
Drumul părea drept, dar nu era. Era circular. Într-o altă zi călăreţul şi bidiviul său vor trece din nou pe aici.
Alt timp.
Acelaşi bolovan, strălucitor de alb.
Alt călător căutând popas, mult prea obosit sau mult prea slăbit pentru a-şi feri la timp ochii ca sa nu fie orbit.
Călăreţul acelaşi, de fiecare data mai mare, tot mai mare, din ce în ce mai mare.
Bidiviul acelaşi, de fiecare data mai puternic, mai înspumegat, cu zăbala tot mai strânsă.
Copilul se ridică şi plecă mai departe, nu îşi şterse urmele de noroi.

-Lasă-le acolo, îşi zise cu încrâncenare.Lasă-le să fie!
Lasă să fie!

10 responses

  1. Alta :))Ce-am facut, mai?
    Cred ca voi vreti sa trecem la budhism :))Hai ca l-am gasit pe caltelusul Buddha sa ne initieze, il postez imediat.

  2. mai.. ai scos o anume esentza a destinului. e super ce-ai scris, cum ai scris. si sigur nu-i basm, e esentza pura. curat murdar ca-i picatura de nectar!

  3. altul :))
    Mai, astia micii, eu va banuiesc ca ati avut noo puncte, n-ati stiut unde sa le puneti, ati facut comp(l)ot si le-ati adus in scorbura mea.
    Impreuna toata lumea: uhhhmmmmm… :))